Despre ce se ascunde in spatele oilor negre

Te-au găsit nepoții, în fotoliu, cu o bere deschisă, rece, destins, zâmbind împăcat. Televizorul deschis, pe Cartoon... Așa a fost să fie... Te-ai stins precum ai trăit, discret. "L-am cunoscut, demult, să tot fie... vreo 40 de ani. O adevărată figură, mereu zâmbitor, șleampăt, un uite-l nu-i, îți arunca un zâmbet și dispărea... Locuia singur. Vecinii, îl tot vorbeau pe la colțuri, că așa, că pe dincolo, l-a părăsit muierea, că e pe invers..., gura lumii... Au trecut ani, am crescut, mi-am făcut stagiul, am revenit, acasă. Ne-am cunoscut efectiv, de-abia atunci,  într-o dimineață, când, cu un zâmbet sfios, și ușor rușinat, m-a oprit, să mă întrebe, dacă îl pot ajuta, avea probleme cu radioul și auzise că mă pricep. Nea Florea! Brusc, nu mai era ăla de la 8, Houdini, Fantomas... Câteva zile mai târziu, i-am bătut la ușă, a deschis-o larg, zâmbind, cu mâinele întinse, ca unui prieten de-o viață. Am intrat, grăbit, ignorând politețea, întrebându-l direct, unde e "mortul". Ș...

Today. I feel... I am. Guilty. Alone. Alive? All of these. Where do you are, Humans? What Have I done? A sincere Thank you, for every moment, forever. Rest  in Peace, Humanity!

A fost odată un ciobănaș(a) pe nume Petrică(b). Într-o zi de toamnă, el se gândi să le facă sătenilor(c) o farsă (falsă promisiune). Așa că se apucă să ţeasă o minciună gogonată, cu atâta măiestrie, că sătenii îl crezură: — (d) =" În fiecare noapte vine lupul la stână. Și eu strig cât mă ţin puterile după ajutor, dar nu mă aude nimeni! Și mă lupt eu singur cu dihania, de e vai de tinereţile mele!" Sătenii îl crezură și se hotărâră să-i sară în ajutor. Și, într-o noapte, numai ce-l aud pe Petrică strigând: — Ajutoor! E lupul la stână! Săriţi! (d!) Sătenii, fiind avertizaţi, săriră care mai de care. Când colo, ce să vezi? Petrică râdea de ei cu gura până la urechi: — Ha, ha, ha! Ce farsă v-am făcut! Și sătenii plecară foarte supăraţi la casele lor. Însă, nu peste mult timp, iată că lupul veni de-adevăratelea la stână. — d! strigă Petrică din nou. Însă degeaba, că nimeni nu l-a mai crezut. Petrică se luptă cu lupul ce se luptă și, văzând că n-are sorţi de izbândă, o rupse la fug...

  Degeaba! Nu sunt un "conspirationist" dar, caderea Facebook si Asociatii era, in mintea mea, un eveniment asteptat. Momentul insa nu mi-a picat prea bine. Dupa multi ani de tacere, cand in sfarsit mi-am dorit sa postez ceva... poc, trosc, 404. Degeaba! Si cu feisbucul cazut tot m-am decis sa astern cateva idei, aici, pe net. Candva, mai devreme, am prins cateva franturi dintr-o emisiune radiodifuzata, ma aflam in trafic, atent la tot ce misca in jurul meu, dar, ceea ce am prins, cu varful urechii, ca sa nu folosesc un termen prea agresiv, m-a "debusolat". Nu am fost atent de la inceput, oricum emisiunea era "in aer", cand am pornit radioul, insa, in ceva care semana oarecum a preambul, moderatorul si un invitat al acestuia, solicitau ascultatorilor, sa participe la un "dialog" despre libertate, in contextul recentelor evenimente de masa din Romania. Eram foarte aproape de momentul acela existential in care, scarbit de tot ce iti insulta urechil...

Aiurea. Gânduri strivite, amintiri estompate, posibile adevăruri rămase nerostite. Sentimentul acesta de "ceva lipsește" din peisajul Sărbătorilor Crăciunului... Zăpezile. Mirosul iernilor de odinioară, fuioarele de fum ieșind prin coșurile copleșite de ninsori. Aromele. Culoarea. Contrastul. Bucuria și nerăbdarea așteptării. Teama. Frenezia cu care descopeream, unul după altul, cadourile de sub Brad. Furtișagurile din cămară și prefăcuta supărare a bunicii, mă copleșesc, acum și mereu, le refuz dreptul la credibilitate și le accept totuși realitatea. Crăciunul. Un scop. Îl aștept și acum, cu aceeași bucurie în suflet, cu entuziasmul și naivitatea copilăriei demult trecute, un sentiment de veșnică ignoranță pune stăpânire peste cotidianul gândurilor mele. Încet. Apăsător de lent anii trec, se scurg adunând în șuvoaie de confuzie și nostalgii alte, mereu noi, amintiri trecute și trăite, sau poate doar dorite. ÎMI AMINTESC! Un strigăt ce răzbate an după an din ...

Cam asa ceva... Sau poate asta a fost doar perceptia mea asupra reactiei avute de cei apropiati mie atunci cand m-au vazut in fata calculatorului butonind... pe blogger. Reactia, in sine, nu m-a surprins, lipsa DE CE-ului insa... a durut. Tare. Poate ca ideile si convingerile mele nu au consistenta..., sau sunt contorsionate, prea subiective, superficiale... Timpul irosit in fata unei pagini albe pe care incerc sa astern cateva randuri, sa imi ordonez cumva gandurile si reactiile, nu este insa, o pierdere de timp... Lipsa abilitatilor mele de a utiliza corect si eficient tastatura unui computer imi lasa timpul necesar pentru a-mi filtra ideile de moment, ma detaseaza cumva de mediul cotidian, ma obliga sa sintetizez  si sa-mi comprim exprimarea, ma ajuta sa inteleg altfel, in felul meu intortochiat, realitatea care m-a adus in fata calculatorului..., sa scriu, ceea ce cu adevarat nu vreau sa uit. Intrebarea obligatorie, si pentru mine de altfel, motivul, scopul, forma....